Ioana Voicu
Mihail Jora a fost, alături de George Enescu, personalitatea care a dominat viaţa muzicală românească a primei jumătăţi a secolului al-XX-lea.
Compozitor de mare talent, dotat cu inteligenţă remarcabilă şi având o pregătirea muzicală excepţională[1], Jora a fost creatorul unui număr impresionant de lucrări, cuprinse în peste 50 de opus-uri, publicate și interpretate în țară şi în străinătate. De asemenea, s-a afirmat şi ca dirijor, critic muzical, eminent profesor al Conservatorului din Bucureşti, şi nu în ultimul rând, a fost unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Compozitorilor Români.
Mai puţin cunoscut este faptul că Mihail Jora a fost de-a lungul întregii sale vieţi şi un reper moral, remarcându-se prin gesturi tranşante, francheţe şi intransigenţă, ajungând nu odată într-o relaţie conflictuală cu autorităţile diverselor regimuri politice.
Dar adevăratele probleme încep pentru el şi familia sa, după instaurarea regimului comunist, în 1945. Oficial, Mihail Jora intră în atenţia Securităţii în anul 1950, cînd, pe numele său, se instrumentează un dosar informativ[2]. Este de presupus însă, că urmărirea sa a început înaintea acestei date.
La 31 decembrie 1947, la depunerea jurământului de loialitate a corpului profesoral al Academiei Regale de Muzică și artă Dramatică din Bucureşti faţă de nou-proclamata Republică Populară Română[3], Jora face un gest îndrăzneţ, cu o directă conotaţie politică, cerând să se ţină un moment de reculegere în memoria Regelui Mihai I, care abdicase cu o zi înainte. Drept urmare, devine ţinta unor atacuri publice prin intermediul ziarelor. Referindu-se la Mihail Jora, Cornelia Pascal, autoarea articolului intitulat A început curăţenia la Conservator, publicat în ziarul Studentul Român, scria: “A ţinut să-şi manifeste solidaritatea cu monarhia jefuitoare a Hohenzollernilor…Fostul moşier deposedat de (sic!) reforma agrară.”[4]
Fiind mulţi ani vicepreşedinte al Societăţii Compozitorilor Români, poziţie care a căpătat şi mai multă greutate după ce, în 1946, George Enescu, preşedintele societăţii încă de la înfiinţarea ei, a părăsit România, Jora s-a împotrivit cu tenacitate presiunilor exercitate de autorităţi pentru a face din creaţia muzicală o unealtă a propagandei ideologiei comuniste, aşa cum inpuneau directivele Rezoluţiei din 10 februarie 1948 a C. C. al P.C. al U.R.S.S în problemele muzicii, primite de la Moscova. La întrunirea comitetului Societăţii Compozitorilor din 15 mai 1948, răspunzând compozitorilor-activişti în frunte cu Mauriciu Vescan şi Alfred Mendelsohn, susţinători ai ideii creării unei “muzici democratice”, Jora a afirmat deschis: “Nu se poate impune compozitorului să nu scrie ceea ce simte, ci ceva ce simt alţii, artistul fiind om liber, care are sufletul lui, ce-i aparţine.”[5] Drept urmare, nu au întârziat reacţiile vehemente în apărarea ideologizării artei. În revista Rampa din mai 1948, Nina Cassian, în articolul intitulat Pentru o muzică nouă, scria: “Mihail Jora a deviat de la firescul măiestrit al Priveliştilor Moldoveneşti[6] spre o poziţie de zgârcit subiectivism care a luat când forme miniatural moderne ca în Joujoux pour ma dame[7], când, acum în urmă, forme evazioniste, fantastice. Nimeni nu poate nega talentul sau competinţa lui M. Jora, nici locul pe care îl ocupă în compoziţia românească, iar dacă astăzi arta sa ni-l arată depărtat de echilibrul sănătos al unor lucrări precedente aceasta se datoreşte fără îndoială rezistenţei făţişe de a se apropia de ideologia progresistă.”[8]
Din poziția sa de vicepreședinte al Societății Compozitorilor Mihail Jora a încercat cu hotărâre să se opună demersului conducerii de partid de a folosi exclusiv criteriile politice pentru marginalizarea celor considerați „dubioşi”[9] , cum erau Constantin Silvestri[10], Theodor Rogalski[11], Theodor Grigoriu, Emil Monţia[12], Marţian Negrea ş.a., sau pe care chiar intenţiona să îi dea afară din S.C.R., Dinu Lipatti, Paul Constantinescu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Constantin Brăiloiu, Ion Nonna Otescu ş.a.[13]
Faptul că George Enescu a rămas preşedinte al Societăţii Compozitorilor Români timp de trei ani după plecarea sa din ţară, până în 1949 când a fost exclus din societate, s-a datorat, de asemenea, poziţiei ferme şi abilităţii lui Mihail Jora, a modului în care a prezentat în toată această perioadă relaţia Societăţii Compozitorilor cu marele artist.
Atitudinii sale intransigente şi în opoziţie cu politica şi imixtiunile regimului în creaţia artistică, li s-au adăugat originea sa “nesănătoasă”, motiv suficient pentru a deveni indezirabil. Mihail Jora descindea dintr-o veche familie de boieri moldoveni[14], iar prin căsătoria cu Elena Gafencu, devenise cumnatul lui Grigore Gafencu[15], fost ministru de externe al României între 1938-1939 şi ministru plenipotenţial la Moscova între 1940-41. Fiind stabilit în străinătate, Grigore Gafencu a fost judecat în 1947 în contumacie, împreună cu Alexandru Kretzianu, Grigore Niculescu-Buzeşti[16] şi Constantin Vişoianu[17] și condamnat la 20 de ani de închisoare.
Unul din documente dosarului informativ instrumentat pe numele lui Mihail Jora, revelator pentru atitudinea sa ostilă, cu nedisimulate accente de dispre, faţă de regimul comunist, este o Fişă profesională, datată 17 octombrie 1953[18], care poartă antetul Ministerului pentru Artă de pe lângă Cosiliul de Miniştrii. Este de fapt un chestionar sau „autobiografie”, cum era numită în epocă, conceput cu scopul de a pătrunde, prin intermediul numeroaselor întrebări, nu numai în viaţa persoanei care îl completa, ci şi a rudelor apropiate.
Răspunzând întrebărilor referitoare la funcţiile profesionale deţinute, Jora nu se sfieşte să încheie enumerarea cu următoarea concluzie: “Am părăsit – fără excepţie – aceste funcţiuni, de câte ori am socotit că injoncţiunile politice ale tuturor guvernelor şi regimurilor, în treburile muzicale, sunt dăunătoare artei pe care o servesc.”
Dar iată şi alte întrebări la care răspunsurile lui Jora sunt remarcabile prin concizie şi ironie ascuţită:
– Participări la manifestări de artă:
– Înainte de 23 August 1944 ––––„nenumărate”
– După 23 August 1944 –––––„prea puţine”
– Lucrări premiate ––––––––-„nenumărate”
– Situaţia politică –––––––––„N`am făcut politică şi nici nu fac”
– Dacă are rude în străinătate (..) şi gradul de rudenie -„Grigore Gafencu –cumnat, George Enescu – văr”
– Când şi în ce împrejurări au părăsit ţara – „Cu paşapoarte”
– Se va indica persoanele (sic!) care pot da referinţe asupra dvs. – „toată ţara românească”
-Dacă mai aveţi ceva de adăugat – „E a patra autobiografie pe care o dau şi sper că nu voi mai fi deranjat de azi înainte”
Destituit din funcția de profesor la conservatorul din București, Jora va fi exclus şi din Societatea Compozitorilor Români, când aceasta a fost transformată, prin hotărârea Conferinţei din 21-22 octombrie 1949, în Uniunea Compozitorilor din R.P.R.
Această conferinţă trebuia să impună transformarea muzicii într-o artă cu mesaj propagandistic, după ce sloganurile „muzică democrată”, „muzică pentru clasa muncitoare” şi multe altele de acest gen, apărute deja în limbajul discuţiilor şedinţelor compozitorilor, nu reuşiseră să-i aducă pe linia dorită de partid, pe cei care aveau deja o unanimă recunoaştere în lumea muzicală şi se bucurau de prestigiu. Tocmai pentru a arăta clar care era viitorul muzicii şi a impune compozitorilor o conducere din care să nu mai facă parte „rămăşiţele trecutului”, în prezidiul lucrărilor conferinţei au fost prezenți Iosif Chişinevski[19] şi Leonte Răutu[20], reprezentând forurile superioare de partid, şi Wanda Nicolski[21], reprezentând conducerea sindicatelor. Conferinţa a avut rezultatele scontate: numele Societăţii Compozitorilor Români a fost schimbat în Uniunea Compozitorilor din R.P.R., şi, în funcţia de preşedinte al nou înfiinţate uniuni a fost ales Matei Socor[22]. A fost alcătuită şi o comisie, care, pentru a verifica ”calitatea de membru al U.C. din R.P.R.”, urma să se ocupe de „reînscrierea şi înscrierea membrilor”[23]. La ordinul autorităţilor comisia a cărei „responsabilă” era compozitoarea Hilda Jerea[24], având ca membrii copozitori care militau pentru ideologizarea mesajului muzicii, au reuşit să-i elimine din uniune pe Mihail Jora, George Enescu, Dinu Lipatti, Constantin Brăiloiu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Stan Golestan, Tiberiu Brediceanu, fără ca proaspătul preşedinte să încerce măcar să schiţeze un gest în favoarea lui Enescu, care, în 1943, a intervenit printr-un memoriu[25] adresat Ministrului de interne, semnat şi de Mihail Andricu şi Emanoil Ciomac, pentru a fi eliberat din Lagărul de la Târgu Jiu, unde, ca urmare a unei condamnări, era închis datorită activității sale din cadrul Partidului Comunist.
Mihail Jora a mai avut parte de o nouă lovitură: prezentând comisiei „de triere” a Uniunii Compozitorilor, noua sa lucrare, Burlesca pentru orchestră, aceasta a fost respinsă şi trecută pe lista „exemplelor de decadentism”[26].
Deşi izolat datorită înlăturării sale din toate instituţiile în care profesase, Mihail Jora începe să fie din ce în ce mai urmărit de Securitate. Conform documentelor dosarului său informativ, corespondenţa îi era interceptată, iar convorbirile telefonice ascultate.
Soţia sa, Elena (Lily) Jora a fost arestată în 1952 şi condamnată la patru ani de închisoare, fără a fi avut o altă vină decât aceea de a fi sora lui Grigore Gafencu. În lumea care îl înconjura, în care oportunismul multor colegi de breaslă era din ce în ce mai strident, relaţia strânsă şi plină de afecţiune cu vechi prieteni dar şi cu foști discipoli, luminează peisajul întunecat al vieţii compozitorului. La reuniunile găzduite de Jora, se strângeau constant un grup de apropiaţi, printre ei și câțiva compozitori, unii dintre ei urmăriți de Securitate.
O notă informativă din 29 mai 1952[27], semnată cu numele de cod „Petra”, redă discuțiile purtate de invitaţii lui Jora și creionează imaginea unei mici comunităţi, în care oamenii deveniseră destul de circumspecţi, bănuind că în anturajul lor ar putea fi agenţi sau informatori. Documentul dezvăluie însă o situaţie dramatică: „Petra”, veche cunoştinţă a lui Mihail Jora şi un apropiat al muzicienilor din anturajul lui, nu este bănuit de nimeni că ar putea fi agent și asistă la povestirea unor evenimente, pe care le relatează cu zel, în nota sa către Securitate. Poeta Mariana Dumitrecu[28] îi povesteşte că soţia dirijorului George Georgescu, însoţindu-şi soţul înr-un turneu la Moscova, a relatat „ce prost şi obosiţi arată oamenii, nemâncaţi şi prost îmbrăcaţi”; compozitorul Ion Dumitrescu[29], îi vorbeşte despre cât de marcat este Jora de arestarea soţiei sale: „au venit noaptea la 3 şi au ridicat-o, – îi povesteşte el agentului – a doua zi Jora a cerut o audienţă la tov. Răutu care l-a primit, promiţându-i că va căuta să-i convingă pe cei de la Interne să-i dea drumul.”
De altfel, şi alte persoane îi relatează agentului suferinţa lui Jora legată de arestarea soţiei sale: „Astfel, discutând cu Lizet Georgescu[30], cântăreaţă la Opera de Stat, aceasta a afirmat că ‚Jora este foarte afectat de nenorocirea cu Lily, că în fiecare noapte la 3 nu mai poate dormi şi plânge ca un copil”.
Aflăm din rezoluţia biroului de Securitate care a evaluat nota informativă ca fiind „sursă serioasă”, că „s-a dat instrucţiuni (sic!) informatorului să caute să stabilească prin anturajele respective, impresiile artiştilor care au vizitat Uniunea Sovietică”.
Într-o altă Notă a Securităţii, datată 8 septembrie 1952[31], document strict secret, sunt sintetizate, într-un text cu argumentări care frizează uneori ridicolul, acuzele care i se aduc lui Mihail Jora: în 1950 a purtat corespondenţă cu George Enescu „pe care-l informează despre situaţia din ţară. Tot în acest an, faţă de unii compozitori a afirmat că nu va admite niciodată să i se spună <<tovarăş>>. (…). Susnumitul este cunoscut ca element în lucrările căruia se manifestă cosmopolitismul şi influenţa ideologiei burgheze, influenţă pe care o exercită asupra unor compozitori şi în special asupra foştilor săi elevi ca Paul Constantinescu, Ion Dumitrescu, Klepper Leon ş.a. cu care întreţine relaţii şi care îl vizitează. De asemeni, cu ocazia plenarei din februarie 1952 a fost susţinut de compozitori (sic!) Ioan Dumitrescu şi Klepper Leon care au afirmat că lucrările lui trebuie cunoscute de public fiindcă vor avea succes”.
Plenara la care face referire nota, a avut loc în 4-5 februarie 1952 şi avea ca scop redactarea unei „rezoluţii” cu titlul „Despre dezvoltarea muzicii în R.P:R.”[32]. Ideea elaborării acestei rezoluţii s-a născută, sub presiunile exercitate de autorități, în cadrul Săptămânii muzicii româneşti, care avusese loc între 22-29 septembrie 1951. Este foarte interesant faptul că în programul concertelor evenimentului menţionat, au fost programate, printre alte lucrări, în concertul de deschidere dirijat de Constantin Silvestri, prima Rapsodie de George Enescu, iar în concertul coral, dirijat de Emanuel Elenescu, o lucrare a lui Mihail Jora, ambii compozitori fiind eliminati din lista membrilor, în momentul transformării Societăţii Compozitorilor Români în Uniunea Compozitorilor din R.P.R.. În textul rezoluţiei menţionate, Jora era aspru criticat pentru lucrările sale care erau „lipsite de fond”, „formaliste”, „decadente” şi „cosmopolite”. Taberei criticilor, formată din Hilda Jerea, Mauriciu Vescan, Alfred Mendelsohn, Silviu Natra, Constantin Palade, Vasile Popovici, Diamandi Gheciu, în frunte cu Matei Socor, i se opunea cea în care erau Ion Dumitrescu, Leon Klepper şi Mihail Andricu, care au avut curajul să îl apere pe Jora. Numele şi argumentele lor au fost aflate de Securitate din informările amănunţite ale celui sau celor care au luat parte la discuţii şi care aveau sarcina să facă informări. Și astfel, nu pentru prima dată, cei trei au ajuns să stârnească suspiciunea vigilentei instituţii care veghea să nu există abateri de la linia ideologiei partidului. Deşi nealinierea creţiei lui Jora la „noua” estetică impusă a stârnit discuţii aprinse în cadrul Uniunii Compozitorilor, nota Securităţii concluzionează: „Întrucât nu s`a constatat – din verificare – ca susnumitul să ducă o acţiune duşmănoasă, manifestările sale constând în diferite discuţii, propunem: – Închiderea dosarului şi clasarea lui în cadrul Problemei”[33]
Închiderea dosarului nu a însemnat însă încetarea urmăririi sale de către Securitate. Deși era conștient de acest lucru, Jora nu renunţă la comportamentul lui tranşant, nici când autorităţile îi permit revenirea ca profesor la Conservator, nici când, după moartea lui Stalin, regimul duce o politică de „apropiere” faţă de marile personalităţi ale vieţii culturale. În 1954, noua conducere a Uniuni a Compozitorilor, aleasă după ce un adevărat scandal legat în primul rând de nereguli în gestionarea fondurilor a fost tranșat la nivelul cel mai înalt al conducerii de partid, prin demiterea comitetului și a lui Matei Socor, avându-l în funcția de secretar general pe compozitorul Ion Dumitrescu, a făcut toate demersurile ca Mihail Jora să revină în activitatea uniunii. A fost propus chiar pentru o „pensie de onoare”[34]
Gesturile curtenitoare nu se opresc aici: Mihail Jora obţine Premiul de Stat pe anul 1953 cu baletul Când strugurii se coc şi Sonata pentru vioară şi pian, iar la 2 iulie 1955 devine membru titular al Academiei Române. Tot în seria gesturilor curtenitor demonstrative, se inscrie şi includerea lui Jora într-o delegaţie, din care au mai făcut parte Alfred Alessandrescu, Constantin Silvestri, Ion Dumitrescu şi Alfred Mendelsohn, care, în 1956 a făcut o călătorie în Belgia şi Franţa, participănd la comemorarea unui an de la moartea lui George Enescu. Compozitorii români au avut prilejul să asiste la Bruxelles la premiera operei Oedip[35].
Şeful Direcţiei I-a a Securiăţii Statului, transmite, la 16 iunie 1956, Direcţiei a-III-a o scurtă informare[36] în care menționează: „Vă facem cunoscut că cu (sic!) ocazia voiajului în Franţa, compozitorul Jora a vizitat fugari români stabiliţi la Paris printre care: Constantin Brăiloiu, Ion Dragu, Alice Mănescu – verişoara lui Jora, o nepoată care este secretară la Ambasada Braziliei. De asemeni, s-a întreţinut puţin şi cu cumnatul său – Grigore Gafencu, acesta fiind grav bolnav. Jora a vorbit cît a vrut şi despre tot ce a vrut, despre el şi despre situaţia din R.P.R. A arătat că soţia sa, soră cu Gafencu a stat 4 ani la închisoare, n-a primit viza de ieşire pentru a-l însoţi, din această cauză. (….). A spus că „ei, cei din R.P.R. sînt resemnaţi” pentru că atît el cît şi alţii ca el sunt în situaţii privilegiate, cum nu se poate mai bine şi mai privilegiaţi. Au lefuri foarte mari, trăiesc extrem de bine şi nici nu izbutesc să cheltuiască tot ce cîştigă pentru că în afară de mîncare nu se găseşte nimic altceva de cumpărat, care să-i tenteze.”
Un document al M.A.I. – Direcţia 372, strict secret, datat 3 iunie 1963[37], propune „scoaterea materialului de la dosarul de obiectiv (problemă)” privindu-l pe Mihail Jora „şi clasarea lui la arhiva Serviciului „C” cu scoaterea elementului din evidenţa elementelor duşmănoase”. Motivul clasării dosarului este decesul lui Grigore Gafencu „la Paris în anul 1957, aşa după cum rezultă în materialul alăturat”. Materialul menţionat este un articol apărut în revista Bulletin Europeen – Tribune libre de l’europeisme – prilejuit e împlinirea a 5 ani de la moartea diplomatului român. Trebuie spus că „fiţuica reacţionară”, cum este numită publicaţia de către Securitate, avea ca preşedinte pe Maurice Faure[38] şi preşedinţi de onoare, printre alţii, pe Dr. Konrad Adenauer[39], Sir Winston Churchill[40], Robert Schumann[41]. Personalitatea lui Grigore Gafencu era omagiată în această revistă datorită activităţii sale, dusă în sprijinul ideii, care abia se năştea, de a se realiza o Europă unită. Moartea lui, despre care atotştiutoarea Securitate părea să afle cu cinci ani întârziere, nu trecuse însă neobservată la momentul respectiv, ziarului Scînteia. Oficiosul Partidului Comunist a publicat un articol în care Grigore Gafencu era denigrat și care a atras o replică usturătoare şi plină de curaj din partea lui Jora, pe care, desigur, Scînteia nu a publicat-o: „Am cetit cu mult interes nota (..) apărută în ziarul Scânteia nr. 3818 din 1 februarie 1957. Interesul izvorăşte din faptul că rareori s-au putut aduna mai multe inexactităţi scrise cu atâta rea credinţă ca în acea notă. (…) Există o elementară datorie de a nu împroşca un mort cu noroi, chiar dacă ţi-a fost adversar politic. Iar când acest adversar a fost leal, se cuvine să-ţi descoperi măcar creştetul, păstrând tăcerea. E regretabil că Scânteia, organul Comitetului Central, a publicat rândurile cu pricina, în contradicţiile cu demersurile făcute, nu de mult, de factori cu răspundere, pentru a relua raporturi normale cu omul batjocorit astăzi, pe patul de moarte. Iar anonimului redactor vă rog să-i transmiteţi întregul meu dispreţ”[42].
Mihail Jora a murit la 10 mai 1971, lăsând în urmă o creaţie impresionantă, şi, celor care l-au cunoscut, imaginea unui reper moral în peisajul culturii româneşti, contorsionată de normele impuse de regimul comunist. “A fi studiat cu Jora trece în ochii tuturora drept o garanţie” – scria compozitorul Pascal Bentoiu[43]. „Mihail Jora a fost un om cu o atitudine morală şi cetăţenească exemplare, model de cinste, corectitudine, generozitate, vrednicie şi totală abnegaţie pentru înflorirea culturii româneşti” – va lăsa consemnat compozitorul Ion Dumitrescu, unul dintre discipolii săi cei mai apropiaţi şi executorul său testamentar. După moartea soţilor Jora, Ion Dumitrescu, pe atunci preşedintele Uniunii Compozitorilor, a încercat să ducă la îndeplinire dorinţa lui Mihail Jora, exprimată în testamentul său, de a se constitui, cu mobilierul, tablourile, obiectele şi biblioteca familiei Jora, în imobilul din str. Silvestru nr. 16, unde a locuit timp de mai bine de 40 de ani, „Casa memorială Mihail şi Elena Jora”.
Strădania lui Ion Dumitrescu a fost zadarnică; „M-am prezentat personal la tov. D.P[44]. Am pledat, am fost refuzat categoric. Intervenţia n-a izbutit.”[45]
Din păcate nu există nici astăzi, măcar o placă comemorativă care să amintească trecătorilor că în casa din strada Silvestru nr. 16, a locuit compozitorul şi profesorul Mihail Jora.
Bibliografie
Volume:
– Octavian Lazăr Cosma (1995), Universul Muzicii Româneşti – Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România (1920-1995), Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, Bucureşti.
– Mihail Jora studii şi documente (1995), Ed. Muzicală a U.C.M.R., Bucureşti, vol.1.
– Florinela Popa (2009), Mihail Jora un modern european, Editura Muzicală, București.
– Manuela Giosa (2007), Pianul în creația lui Mihail Jora, Editura UNMB, București.
– România – Viaţa politică în documente – 1946, Arhivele Naționale ale României, Bucureşti, 1996.
– Viorel Cosma (1987), Dirijorul George Georgescu – mărturii în contemporaneitate, Editura Muzicală, Bucureşti.
Documente:
Dosar informativ nr. 715, Arhiva C.N.S.A.S.
Website:
[1] Mihail Jora s-a născut la 14 august 1891 la Roman, judeţul Neamţ. A fost student al Conservatorului din Iaşi, şi apoi, în perioada 1912-1914, a studiat la Conservatorul din Leipzig, compoziţia cu Max Reger şi pianul cu Robert Techmuller. A fost de asemenea, licenţiat în drept.
[2] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 715.
[3] La 30 decembrie 1948, Marea Adunare Naţională, fără a avea cvorumul necesar, a adoptat Legea nr. 363, prin care România a fost proclamată republică populară. Partidul Comunist Român, după modelul sovietic, a dobândit controlul total asupra statului.
[4]Studentul Român, IV, 6, 27 ianuarie 1948, p.6. Apud Octavian Lazăr Cosma, Universul Muzicii Româneşti – Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România (1920-1995), Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, Bucureşti, 1995, p. 159.
[5] Octavian Lazăr Cosma, op. cit. p. 166.
[6] Suită pentru orchestră, compusă în anul 1924.
[7] Vezi în capitolul Cicluri și miniaturi programatice – Joujou pour Ma Dame.În: Manuela Giosa, Pianul în creația lui Mihail Jora, Editura Universității Naționale de Muzică, București, 2007.
[8] Apud Octavian Lazăr Cosma, op. cit. pag.162.
[9] Ibidem, p. 186-87.
[10] Constantin Silvestri a fost unul dintre muzicienii pe care Jora i-a iubit şi ajutat, apreciindu-i calităţile muzicale excepţionale. Într-o scrisoare adresata dirijorului George Georgescu, din 5 martie 1940, Constantin Silvestri vorbeşte cu nesfârşită recunoştinţa despre generozitatea lui Mihail Jora: „Acum aproape 3 ani, negativismul continuu ce mă înconjura şi-a atins climaxul, zdrobindu-mi orice avânt de tinereţe şi de viaţă. După luni de neurastenie, n-am şovăit să autodafez lucrările mele.Atunci mi-a sărit în ajutor maestrul Jora, şi dacă azi nu sunt încă în „lumea definitivei renunţări” i-o datorez numai lui. Umblând cu căciula în dreapta şi-n stânga, mi-a cerşit atâţea bani, ca să pot sta 7 sau 8 luni în sanatoriu. – Miracolul tinereţii a învins. – Din nefericire reântors la Bucureşti, mijloacele mele (la un salariu de 7000, cota doctorului era 3000!) nu mi-am îngăduit urmarea tratamentului „ambulatoriu” mult timp. (…). Urmarea o ştiţi: şoc pleural, pleurezie-lichid. Plecând iar cu farfuriuţa, maestrul Jora m-a obligat să plec iar o luna –două (cât mi-or ajunge finanţele) spre a încerca o „refacere”. Nu ştiu dacă înţelegeţi recunoştinţa nemăsurată ce i-o datorez d-lui Jora. Nu mi-a fost profesor sau mentor – cum cu gând uşuratec îl „scuză” unii. El mi-e un părinte.” Apud Viorel Cosma, Dirijorul George Georgescu – mărturii în contemporaneitate, Editura Muzicală, Bucureşti, 1987, p. 137.
[11] Theodor Rogalski (1901 – 1954) a fost compozitor, dirijor, orchestrator și pianist, nume de referință pentru evoluția culturii muzicale românești din prima jumătate a secolului al XX-lea.
[12] Emil Monția (1882 – 1965) a fost un compozitor, culegător de folclor și avocat. A fost ales la 1 Decembrie 1918, în cadrul Adunarea de la Alba Iulia, membru îm Marele Sfat Național Român. A avut de asemenea, un rol important în elaborarea documentelor de înființare a Societății Compozitorilor Români.
[13]Arhivele Naționale ale României, fond Uniunea Compozitorilor, dosarul nr.434/1949, cuprinde o lungă listă de nume din categoriile „dubioși” și „de scos”. Apud Octavian Lazăr Cosma, op. cit. pp. 186-87.
[14] Familia Jora este atestată documentar din anul 1392. Apud Mihail Jora studii şi documente, Ed. Muzicală a U.C.M.R., Bucureşti, 1995, vol.1, p. 382.
[15] Grigore Gafencu (1892-1957), nu a mai revenit în România după 1944. Datorită intervenţiilor sale prin memorii adresate participanţilor la Conferinţa de pace de la Paris din 1946 (făcute la îndemnul liderului P.N.Ţ., Iuliu Maniu), a activităţii sale în cadrul Grupului de rezistenţă al românilor din Elveţia, începe să fie atent urmărit de autorităţilor române. Apud România – Viaţa politică în documente -1946, Sinteza S.P.I. privind mişcarea de rezistenţă a românilor din străinătate, Arhivele Naționale ale României, Bucureşti, 1996, pp.297-307.
[16] Grigore Niculescu-Buzeşti (1908-1949) a fost diplomat de carieră și ministru de externe în 1944. A fugit din România în 1946.
[17] Constantin Vişoianu (1897-1994) a fost ministru de externe în guvernele Constantin Sănătescu și Nicolae Rădescu, între 1944-1945.
[18] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 715, pp. 8-12.
[19] Iosif Chișinevschi sau Kișinevski, (născut Jakob Roitman în 1905, la Bălți, Basarabia – d. 1963, București) a fost un militant și demnitar comunist român. A fost membru al PCR din 1928. A urmat cursurile faimoasei școli leniniste și a participat la Congresul al V-lea al PCR, ținut în Rusia în decembrie 1931. Arestat în 1940, și-a petrecut anii războiului în închisoarea Caransebeș și în lagărul de la Târgu-Jiu, timp în care a fost unul dintre cei mai apropiați de Gheorghiu-Dej. În 1945 devine membru al C.C. al PCR, iar din 1948 intră în Biroul Politic. Între 1952-1955 a fost secretar cu propaganda și cultura al C.C. al P.C.R. (P.M.R..). În anul 1954 devine prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (până în 3 octombrie 1955).
[20] Leonte Răutu (născut Lev Oigenstein în 1910, la Bălți – d. 1993, București). A fost din 1956 până în 1965 șeful Direcției de Propagandă și Cultură a C.C. al P.M.R., deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1948 – 1985. Înainte de moartea lui Stalin, Leonte Răutu a organizat acțiunea de desconspirare a poeților și criticilor așa ziși „decadenți”, acțiune care a purtat numele de „Reconsiderarea moștenirii culturale”.
[21] Wanda Nicolski (1902-?) de profesie țesătoare, a devenit în 1924 membră a Partidului Comunist Român. A fost membră a C.C. al PRM, vicepreședintă al C.C. al Crucii Roșii. În 1961 a fost decorată cu Medalia a-XL-a aniversare a Partidului Comunist din România.
[22] Matei Socor (1908-1980) a urmat cursurile primare și liceale la Iași și apoi a studiat la Academia Regală de Muzică din București (1927-1929). S-a ferfecțional la Conservatorul din Leipzig. Matei Socor este autorul muzicii pentru două imnuri de stat a României: Zdrobite cătușe (imn național între anii 1948 și 1953, pe versuri de Aurel Baranga) și Te slăvim, Românie! (imn național între anii 1953 și 1977, pe versuri de Eugen Frunză și Dan Deșliu).
[23] Apud Octavian Lazăr Cosma, op. cit. pag. 204.
[24] Hilda Jerea (1916, Iași – d. 1980, București) a ost compozitoare și pianistă. A studiat compoziția la Academia Regală de Muzică din București cu Mihail Jora și Dimitrie Cuclin și pianul cu Florica Musicescu. După absolvire a urmat studii la Paris cu Noël Gallon și cu Pál Kadosa și Leó Weiner, la Budapesta. A fondat formația Musica Nova.
[25] Apud Viorel Cosma, George Enescu, Scrisori, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1974, vol. 1, p.374.
[26] Apud Octavian Lazăr Cosma, op. cit., p. 205.
[27] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 715, pp. 32-34.
[28] Mariana Dumitrescu (1924 – 1967), licențiată a Facultatii de Litere si Filosofie a Universității din Bucuresti (1946) și a Academiei Regală de Muzica si Arta Dramatica din Bucuresti, sectia Artă dramatică (1947), a fost actriță la Teatrul National din Bucuresti și mult apreciată ca poetă. A debutat în 1942 cu un volum de poezii, de altfel singurul publicat în timpul vieții, volumele publicate ulterior, Poezii (1967) și Iarba timpului (1968) fiind postume.
[29] Ion Dumitrescu (1913-1996) a fost discipol a lui Mihail Jora și unul dintre prietenii cei mai mai aropiați. Și-a început studiile muzicale la Seminarul din Râmnicu Vâlcea, continuându-le la Academia Regală de Muzică și Artă dramatică din București. Compozitor apreciat și premiat, a fost de asemenea, profesor și șef al Catedrei de armonie, contrapunct, forme și compoziție (1956 – 1979) la Conservatorul din București. I-a urmat lui Matei Socor la conducerea Uniunii Compozitorilor, având un rol hotărâtor organizarea și redresarea acticității uniunii. A fost secretar (1954 – 1956), prim secretar (1956 – 1963) și președinte (1963 – 1977) al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.
[30] Lizette Georgescu, născută Manissanlian (1906-1998), a făcut studii de muzică la București și Dresda. A fost pianistă, maestru de studii muzicale la Opera Română din București și o neîntrecută interpretă de lieduri.
[31] ACNSAS, Fond Informativ, dos. 715, pp. 29-31.
[32] Apod Octavian Lazăr Cosma, op. cit., p. 230.
[33] ACNSAS, fond informativ, dosar 715, p. 1.
[34] Apod Octavian Lazăr Cosma, op. cit., p. 264.
[35] Ibidem, p. 294.
[36] ACNSAS, Fond Informativ, dos. 715, p. 17.
[37] Ibidem, p. 1.
[38] Maurice Faure (1922 – 2014) a luptat în timpul celui de Al Doilea Război Mondial în Rezistența franceză, a fost ministru în mai multe guverne, deputat în Parlamentu francez între 1951-1983 și senator între 1983-1988. În 1957 a fost co-semnatar, reprezentând Franța, al Tratatului de la Roma, care a deschis calea formării viitoarei Uniuni Europene.
[39] Konrad Adenauer (1876 – 1967), politician german cu o lungă carieră, a fost cancelar al Germaniei Federale între 1949 și 1963.
[40] Sir Winston Churchill (1874 – 1965) a fost prim ministru al Marii Britanii între 1940-1945, și între 1951-1955. Într-un discurs al său din 1946, vorbind despre URSS și țările care făceau parte din „Blocul Estic”, a folosit sintagma „Cortina de fier”.
[41] Jean-Baptiste Nicolas Robert Schumann (1886 – 1963), politician francez care a fost de două ori prim ministru, ministru de finanțe și președintele Parlamentului European, între 1958-1960. Este considerat unul dintre fondatorii Europei unite. În 2021, Papa Francis a autorizat ca Robert Schumann, pentru virtuțile sale excepționale să devină „Venerabil” al Bisericii Catolice.
[42] Mihail Jora – Studii şi documente, op.cit., pp. 451-52.
[43] Ibidem, p. 44.
[44] Probabil este vorba de Dumitru Popescu, care era preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste.
[45] Mihail Jora – studii şi documente, op.cit., p. 480.
